Sfinţirea altarului restabilit (reformat) al Bisericii Adventiste de Ziua Şaptea
De Ștefan și Daniel Sescu
Poate ne-am întrebat de ce (motiv), când (timp) şi cum (mod) să ne punem de o parte prin consacrare (închinare) ca sfinţi, pentru redeşteptare şi reformă”?
În primul rând, orice reformă în Israel începea cu refacerea sau dregerea altarului[1]. După cum am citit, ţinta noastră şi al fiecărui membru este să mărturisească cu dovezi practice altarul restabilit al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cu Ploaia Timpurie, ca un imperativ şi o condiţie pentru luarea unei hotărâri viabile care să ne ajute în pregătirea pentru Marea Reformă de la Ploaia Târzie[2].
În al doilea rând, consacrarea (închinarea) ca un <dar de bunăvoie>, nu poate fi sfinţit dacă altarul nu este sfinţit conform Scripturii:
„... Care este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul?” (Matei 23.19 u.p.)
Cum explicăm că altarul sfinţit sfinţeşte consacrarea ca un dar[3]? Sau, cum explicăm că orice consacrat (închinat) ce se atinge de altarul sfinţit, va fi sfinţit ca un dar de bună voie[4]?
Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să acceptăm prin credinţă nişte adevăruri revelate de Scriptură. Şi anume, Biblia a folosit pentru altarul de afară limbaje diferite, precum: (1) altarul de aramă[5], (2) altarul zidit din 12 pietre vii[6], (3) altar din pământ[7], (4) altarul arderii de tot[8] şi (5) altarul crucii lui Hristos pe Golgota. Aceste altare au fost una şi acelaşi ca umbre ale crucii lui Hristos[9].
Altarul zidit din pietre vii[10] este unul şi acelaşi cu altarul de aramă, cu cel al arderii de tot şi din pământ, ca umbră a crucii Domnului Hristos. Altarul zidit din 12 pietre vii ne descoperă nişte caracteristici pe care altarul din aramă şi cel din pământ nu le relevă. Şi anume, altarul ne descoperă unitatea bisericii prin unitatea pietrelelor vii zidite în altarul crucii lui Hristos (1Reg.18.31). La figurat, <unitatea > pietrelor vii zidite în altar reprezintă o formaţiune de soldaţi ai crucii, ca o unitate militară, ce alcătuiesc un întreg.
Dacă dăm mărturie practică că suntem o piatră vie zidită şi gravată[11] în altarul zidit din pietre vii ca umbră a crucii, atunci mărturia practică dovedeşte că eul este răstignit sau ars de tot, tocmai ca sângele Domnului Hristos aplicat pe pietrele din altar, să sfinţească viaţa consacrată ca un dar.
În al treilea rând, legea fundamentală a altarului ebraic încorporat în legământul divin dat pe Sinai[12] înainte de facerea (zidirea) şi sfinţirea (ungerea) Cortului prescria ridicarea unui altar oriunde s-ar fi arătat Domnul. Această lege a stat la baza construirii altarului Cortului şi Templului, unde Domnul avea să fie în permanenţă prezent. Deci, nu Cortul era uns sau ridicat prima dată, ci altarul de la intrare[13]. Nu Templele lui Solomon şi Zorobabel erau unse şi ridicate prima dată, ci altarele[14].
Aceste exemple proiectează lumină despre zidirea Bisericii reformate sau perfecte (sigilată şi cernută) sigilată cu Ploaia Târzie. Nu clădirile sau membrii bisericilor restabilite sau reformate trebuiesc unse şi ridicate prima dată, ci altarul unic reformat (restabilit) după chipul arătat. În timpul dispensaţiunii Duhului Sfânt, nu corpul Bisericii era uns (sfinţit) sau ridicat prima dată, ci altarul[15].
Preoţii, prorocii, regii şi reformatorii erau unşi sau chemaţi prin revelaţie de Dumnezeu pentru a sfinţii sau a restabilii altarul. A dăruii Domnului o adunăre reformată ca un Templu al Duhului Sfânt[16] zidit din pietre vii fără un altar reformat, este contrar Scripturii.
Totul trebuie să treacă pe la altarul crucii. Lucrarea de ispăşire a început la altarul de aramă ca umbră a crucii[17], şi se termină tot acolo (Lev.16.18-19). Insistăm asupra sfinţirii noastre pentru reformă la altarul crucii pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, slujirea Marelui Preot în lucrarea de curăţire a Sanctuarului din Ceruri. Nu vom primii lumină mai multă atâta timp cât nu trăim pe cea prezentă, aceasta pe de-o parte. Pe de altă parte, nu vom putea primii Ploaia Târzie în urma ispăşirii pe care o face Marele Preot în Ceruri dacă nu trăim lumina cu Ploaia Timpurie. Ba mai mult, studiul sfinţirii noastre la altar în contextul Sanctuarului ne ajută să privim la unicitatea jertfei lui Hristos din diferite unghiuri pentru a da valoare deplină lucrării sângelui Mielului atât în Sfânta Sfintelor cât şi la altar. Ne credem aflaţi în Sfânta Sfintelor lângă Marele Preot şi neglijăm lumina ce ne face să intrăm acolo. Nu putem să ne aflăm cu spiritul în Sfânta Sfintelor dacă neglijăm lumina care ne arată Calea. Publicăm şi predicăm mult despre Sfânta Sfintelor, fără să dăm mărturie practică despre roade aduse la altarul de afară ca umbră a crucii[18]. Vorbim mult despre Sfânta Sfintelor, fără să dăm mărturie practică despre lucrarea de curăţire ce a început şi se termină la altarul de afară. Aşadar, altarul de aramă este un reper în lucrarea de ispăşire pentru că a început la altar şi se termină tot acolo. În contextul acestei lumini, lucrarea de ispăşire începe la altarul de aramă ca umbră a crucii şi nu în Sfânta Sfintelor. AŞADAR TOTUL TRECE PE LA CRUCE – originalul altarului de aramă.
Ritualul închinării sau sfinţirii preoţilor dura şapte zile[19]. Această durată de investitură este singura formă de durată din toată Biblia, timp în care preotului era interzis orice contact cu exteriorul. Comentariul Biblic A.Z.Ş spune în contextul cărţii Leviticului capitolul 8 că: „serviciul zilei se terminase, dar Aaron şi fiii lui nu puteau să plece decât după şapte zile. Acesta era un timp de studiu, de rugăciune, de meditaţie, de repetare a ritualului, ca să nu facă nici o greşeală când va sosi timpul să slujească”. „Această înşeptită consacrare însemna desăvârşirea ideală[20]. Deoarece aceşti preoţi sunt prototipul slujbaşilor lui Dumnezeu de astăzi, consacrarea lor ne învaţă înălţarea sfinţeniei sfintei slujbe şi nevoia de a o păstra separată de lume[21].
„Altarul fusese mai înainte uns cu untdelemn. Sângele jertfei de ispăşire şi sângele arderii de tot fusese aplicat pe el[22]. Acum el era stropit cu sângele berbecului pentru consacrare. El a primit atenţie mai mult decât oricare altă parte a sanctuarului. Aceasta, fără îndoială, din cauza importanţei lui pentru ungere. În mod practic, el a jucat un rol important pentru fiecare sacrificiu”[23].
Care era motivul pentru care altarul era prea sfânt? Era mai sfânt decât Sfânta şi Sfânta Sfintelor?
Raportul Scripturii confirmă că peste orice altar viu restabilit, Dumnezeu îşi pune Numele Lui peste el (Gen.12.8; 13.4; 26.25; Num. 6.27). Aşa se explică că înaintea capitolului ce vorbeşte despre ungerea sau sfinţirea altarului, Dumnezeu sugerează că Numele Lui va fi peste cei ce se identifică cu altarul sfinţit[24]. Despre altarul prea sfânt Comentariul Biblic AZŞ adaugă că literal se traduce „<sfântul sfântului>, însemnând marea sfinţenie a altarului[25]. De aceea, <oricine se va atinge de> el <va fi> sau trebuie să fie <sfânt>”[26].
--------------------------------------------------------------------------------
[1] 1Regi 18.30; 2Cron.15.8; 29.18; Ezra 3.3; etc.
[2] - „Ploaia Târzie care maturizează recolta reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului. Totuşi dacă Ploaia Timpurie nu a avut loc, nu va fi viaţă, firul verde nu va răsări. Prin urmare, dacă stropii Ploii Timpurii nu şi-a făcut lucrarea, Ploaia Târzie nu poate să aducă nici o sămânţă la desăvârşire.”
(E.G.White, Testimonies to Ministers 507)
[3] Ex.29.37
[4] Ex.30.28-29
[5] Ex.27.2
[6] Ex.20.25; 1Reg.18.31
[7] Ex.20.24; Lev.26.19
[8] Lev.4.10,25
[9] Aşa cum mielul era sacrificat la altarul de aramă, tot aşa Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a fost sacrificat la crucea de pe Golgota.
[10] Ex.20.25; Ios.8.30.32; 1Reg.18.31.
[11] Deut.27.5,8; Ios.8.30.32
[12] Exod.24.4-8
[13] Ex.24.4,8
[14] 1Cron.21.26; 22.1; Ez.3.3.
[15] Mat.26.12; Ioan.19.17- 42
[16] 1 Corint.3.16
[17] Lev.16.5; 1Ioan.2.2
[18] Deut.26.2
[19] Lev.8.33
[20] vezi Iosua 6,3.4; 1 Regi 18,43.44; 2 Regi 5,14
[21] Comentariul Biblic AZŞ în contextul cărţii Exod 29, sublinierea noastră,
[22] cap. 8,10.15.19.24
[23] Comentariul Biblic AZŞ despre Lev.8.24
[24] Num.6.27.
[25] vezi Exod 40,10
[26]Comentariul Biblic AZŞ despre Exod 29.37, sublinierea noastră.
De Ștefan și Daniel Sescu
Poate ne-am întrebat de ce (motiv), când (timp) şi cum (mod) să ne punem de o parte prin consacrare (închinare) ca sfinţi, pentru redeşteptare şi reformă”?
În primul rând, orice reformă în Israel începea cu refacerea sau dregerea altarului[1]. După cum am citit, ţinta noastră şi al fiecărui membru este să mărturisească cu dovezi practice altarul restabilit al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea cu Ploaia Timpurie, ca un imperativ şi o condiţie pentru luarea unei hotărâri viabile care să ne ajute în pregătirea pentru Marea Reformă de la Ploaia Târzie[2].
În al doilea rând, consacrarea (închinarea) ca un <dar de bunăvoie>, nu poate fi sfinţit dacă altarul nu este sfinţit conform Scripturii:
„... Care este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul?” (Matei 23.19 u.p.)
Cum explicăm că altarul sfinţit sfinţeşte consacrarea ca un dar[3]? Sau, cum explicăm că orice consacrat (închinat) ce se atinge de altarul sfinţit, va fi sfinţit ca un dar de bună voie[4]?
Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să acceptăm prin credinţă nişte adevăruri revelate de Scriptură. Şi anume, Biblia a folosit pentru altarul de afară limbaje diferite, precum: (1) altarul de aramă[5], (2) altarul zidit din 12 pietre vii[6], (3) altar din pământ[7], (4) altarul arderii de tot[8] şi (5) altarul crucii lui Hristos pe Golgota. Aceste altare au fost una şi acelaşi ca umbre ale crucii lui Hristos[9].
Dacă dăm mărturie practică că suntem o piatră vie zidită şi gravată[11] în altarul zidit din pietre vii ca umbră a crucii, atunci mărturia practică dovedeşte că eul este răstignit sau ars de tot, tocmai ca sângele Domnului Hristos aplicat pe pietrele din altar, să sfinţească viaţa consacrată ca un dar.
În al treilea rând, legea fundamentală a altarului ebraic încorporat în legământul divin dat pe Sinai[12] înainte de facerea (zidirea) şi sfinţirea (ungerea) Cortului prescria ridicarea unui altar oriunde s-ar fi arătat Domnul. Această lege a stat la baza construirii altarului Cortului şi Templului, unde Domnul avea să fie în permanenţă prezent. Deci, nu Cortul era uns sau ridicat prima dată, ci altarul de la intrare[13]. Nu Templele lui Solomon şi Zorobabel erau unse şi ridicate prima dată, ci altarele[14].
Aceste exemple proiectează lumină despre zidirea Bisericii reformate sau perfecte (sigilată şi cernută) sigilată cu Ploaia Târzie. Nu clădirile sau membrii bisericilor restabilite sau reformate trebuiesc unse şi ridicate prima dată, ci altarul unic reformat (restabilit) după chipul arătat. În timpul dispensaţiunii Duhului Sfânt, nu corpul Bisericii era uns (sfinţit) sau ridicat prima dată, ci altarul[15].
Totul trebuie să treacă pe la altarul crucii. Lucrarea de ispăşire a început la altarul de aramă ca umbră a crucii[17], şi se termină tot acolo (Lev.16.18-19). Insistăm asupra sfinţirii noastre pentru reformă la altarul crucii pentru a înţelege mai bine, prin comparaţie, slujirea Marelui Preot în lucrarea de curăţire a Sanctuarului din Ceruri. Nu vom primii lumină mai multă atâta timp cât nu trăim pe cea prezentă, aceasta pe de-o parte. Pe de altă parte, nu vom putea primii Ploaia Târzie în urma ispăşirii pe care o face Marele Preot în Ceruri dacă nu trăim lumina cu Ploaia Timpurie. Ba mai mult, studiul sfinţirii noastre la altar în contextul Sanctuarului ne ajută să privim la unicitatea jertfei lui Hristos din diferite unghiuri pentru a da valoare deplină lucrării sângelui Mielului atât în Sfânta Sfintelor cât şi la altar. Ne credem aflaţi în Sfânta Sfintelor lângă Marele Preot şi neglijăm lumina ce ne face să intrăm acolo. Nu putem să ne aflăm cu spiritul în Sfânta Sfintelor dacă neglijăm lumina care ne arată Calea. Publicăm şi predicăm mult despre Sfânta Sfintelor, fără să dăm mărturie practică despre roade aduse la altarul de afară ca umbră a crucii[18]. Vorbim mult despre Sfânta Sfintelor, fără să dăm mărturie practică despre lucrarea de curăţire ce a început şi se termină la altarul de afară. Aşadar, altarul de aramă este un reper în lucrarea de ispăşire pentru că a început la altar şi se termină tot acolo. În contextul acestei lumini, lucrarea de ispăşire începe la altarul de aramă ca umbră a crucii şi nu în Sfânta Sfintelor. AŞADAR TOTUL TRECE PE LA CRUCE – originalul altarului de aramă.
Ritualul închinării sau sfinţirii preoţilor dura şapte zile[19]. Această durată de investitură este singura formă de durată din toată Biblia, timp în care preotului era interzis orice contact cu exteriorul. Comentariul Biblic A.Z.Ş spune în contextul cărţii Leviticului capitolul 8 că: „serviciul zilei se terminase, dar Aaron şi fiii lui nu puteau să plece decât după şapte zile. Acesta era un timp de studiu, de rugăciune, de meditaţie, de repetare a ritualului, ca să nu facă nici o greşeală când va sosi timpul să slujească”. „Această înşeptită consacrare însemna desăvârşirea ideală[20]. Deoarece aceşti preoţi sunt prototipul slujbaşilor lui Dumnezeu de astăzi, consacrarea lor ne învaţă înălţarea sfinţeniei sfintei slujbe şi nevoia de a o păstra separată de lume[21].
„Altarul fusese mai înainte uns cu untdelemn. Sângele jertfei de ispăşire şi sângele arderii de tot fusese aplicat pe el[22]. Acum el era stropit cu sângele berbecului pentru consacrare. El a primit atenţie mai mult decât oricare altă parte a sanctuarului. Aceasta, fără îndoială, din cauza importanţei lui pentru ungere. În mod practic, el a jucat un rol important pentru fiecare sacrificiu”[23].
Care era motivul pentru care altarul era prea sfânt? Era mai sfânt decât Sfânta şi Sfânta Sfintelor?
Raportul Scripturii confirmă că peste orice altar viu restabilit, Dumnezeu îşi pune Numele Lui peste el (Gen.12.8; 13.4; 26.25; Num. 6.27). Aşa se explică că înaintea capitolului ce vorbeşte despre ungerea sau sfinţirea altarului, Dumnezeu sugerează că Numele Lui va fi peste cei ce se identifică cu altarul sfinţit[24]. Despre altarul prea sfânt Comentariul Biblic AZŞ adaugă că literal se traduce „<sfântul sfântului>, însemnând marea sfinţenie a altarului[25]. De aceea, <oricine se va atinge de> el <va fi> sau trebuie să fie <sfânt>”[26].
--------------------------------------------------------------------------------
[1] 1Regi 18.30; 2Cron.15.8; 29.18; Ezra 3.3; etc.
[2] - „Ploaia Târzie care maturizează recolta reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului. Totuşi dacă Ploaia Timpurie nu a avut loc, nu va fi viaţă, firul verde nu va răsări. Prin urmare, dacă stropii Ploii Timpurii nu şi-a făcut lucrarea, Ploaia Târzie nu poate să aducă nici o sămânţă la desăvârşire.”
(E.G.White, Testimonies to Ministers 507)
[3] Ex.29.37
[4] Ex.30.28-29
[5] Ex.27.2
[6] Ex.20.25; 1Reg.18.31
[7] Ex.20.24; Lev.26.19
[8] Lev.4.10,25
[9] Aşa cum mielul era sacrificat la altarul de aramă, tot aşa Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a fost sacrificat la crucea de pe Golgota.
[10] Ex.20.25; Ios.8.30.32; 1Reg.18.31.
[11] Deut.27.5,8; Ios.8.30.32
[12] Exod.24.4-8
[13] Ex.24.4,8
[14] 1Cron.21.26; 22.1; Ez.3.3.
[15] Mat.26.12; Ioan.19.17- 42
[16] 1 Corint.3.16
[17] Lev.16.5; 1Ioan.2.2
[18] Deut.26.2
[19] Lev.8.33
[20] vezi Iosua 6,3.4; 1 Regi 18,43.44; 2 Regi 5,14
[21] Comentariul Biblic AZŞ în contextul cărţii Exod 29, sublinierea noastră,
[22] cap. 8,10.15.19.24
[23] Comentariul Biblic AZŞ despre Lev.8.24
[24] Num.6.27.
[25] vezi Exod 40,10
[26]Comentariul Biblic AZŞ despre Exod 29.37, sublinierea noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu